Să petreci 45 de ani din viaţă într-un loc ca Tecuciul, deşi te-ai născut olecă mai depărticel, în locuri mai ferite de ochiul străinului, cu hotare apărate de câmpuri de holeră şi râpi galbene cu lăstuni spărioşi şi alarmişti, cu gârla leneşă, bântuită de ţipări graşi şi zvârlugi fugăcioase care-ţi scapă din năpatcă şi dealuri păduroase mărginite de lanurile Băbăloaicei, ale Cernicăi şi Pisărei, e, într-un fel, uitare de sine.
M-am uitat vreme înlungă udeva între pietrele pârâului Boului, rece, luminos şi clar ca un fir iute de diamant, m-am uitat acolo în sătucul acela prăpădit, în care Dumnezeu a ascuns pentru mine o ulcică de bucurie şi frumuseţe printre rădăcinile salciei de la Han şi am uitat de mine când am plecat spre Tecuci, într-un septembrie aprig, năpustit asupra celor câtorva lucruri zvârlite în grabâ într-un harnic camion Carpaţi cu o ploaie piezişă, şfichiuind ca o cravaşă un suflet de copil care se rupea şi se cobora definitiv din Rai, în urbea pietruită a Tecuciului.
Şi când mi-aduci aminte de toate câte-au fost aici, la Tecuci şi s-au dus de parcă nici n-au fost, iară i-o poveste cu care nu se-mpaca nici sufletul ne’mbatrânit, nici pielea zbârcită de timpul care nu conteneşte.
Căci Tecuciul a măcinat ca o moară cu pietre grele şi zgrunţuroase chiar tipul sau în ciuda imaginii de oraş smolit din vreme în vreme de câte-un edil, care încearca astfel să şteargă propria-i urmă de torţel politic, de pe grumazul palid al ţinutului.
Aici, Tecucelul din a cărui ţandăra s-a înfiripat urbea cu numele de “apă curgătoare”, tot negru şi puturos se prăvale, iar din vreme în vreme î-şi spală ruşinea asta cu puhoae de ape care năvălesc şi acoperă totul pe sute şi sute de hectare, înecandu-le.
Bârladul însă curge ba tulbure, ba verde mlăştinit în matca lui adâncită, fără să-şi mai aducă aminte de lunca şi zavoaile cu sălcii şi mălini, din care unul singur, înflorit an de an la poarta Protoieriei Tecuciului din fosta stradă Cincu, stă mărturie a unei vremi în care timpul se aciua îndelung în trunchiurile groase stropind zorii cu parfumuri unice.
În timp, oraşul Tecuci s-a ridicat în ziduri de toate felurile, care au adăpostit industriile comuniste. Apoi a coborât în berna unitate cu unitate în şi mai puţină vreme, doar că au coborât definitiv şi ochii de la ceruri, că nimic nu mai scapă parcă uitării, distrugerii şi tăcerii care se aşterne şi peste lucruri, dar şi peste cele lăsate de Dumnezeu să ne deie viaţă, să ne ţină teferi şi stăpâni şi să ne bucure.
Oful meu cel mare de aici vine şi mă ţine ca un junghi care nu mă lasă şi nu-mi dă pace.
Dar ca întotdeauna este şi la Tecuci un complex situational intr-un cadru dispositional aproape fara leac. Ca omul se leapada de sine, da niciodata de obiceiul sau, oricat de prost de dovedeste.
Lasă un răspuns